Am auzit de multe ori că unii cititori se feresc de trilogii sau de serii de teamă că editura nu va finaliza un ciclu de romane, punând oamenii în neplăcuta…
Welcome to Crux Publishing!
Editura Crux Publishing în parteneriat cu Facultatea de Limbi Străine a Universității Creștine Dimitrie Cantemir vă invită joi, 3 noiembrie, începând cu ora 16.00 la un eveniment cultural deosebit: crearea…
Romanul Regatul sufletelor pierdute, semnat de Ana-Maria Negrilă, mi-a plăcut atât de mult, încât mult înainte de a-l parcurge în întregime doream să fug pe internet să vestesc lumii acest lucru şi să îndemn toţi iubitorii de SF să pună mâna pe această carte. M-am stăpânit însă, cu greu, pentru a putea oferi un tablou complet despre primul volum din seria “Stelarium”.
Regatul sufletelor pierdute este o carte grea, şi la propriu şi la figurat, un space opera limitat la o singură planetă, având în principal specia umană în centru. Aceasta însă este puternic divizată, cu o cultură vastă şi diversificată.
Trei nave au pierdut legătura cu restul celorlalte plecate de pe Terra, în încercarea de a coloniza alte părţi ale Universului. Ajunşi în sistemul stelei Etain, neştiind dacă ceilalți au dispărut complet sau doar nu mai pot comunica, cei trei căpitani ai navelor decid să colonizeze planeta Galene. Asemănătoare Terrei pe care au fost nevoiţi să o abandoneze, capabilă să susțină viaţa umană, aceasta părea locul propice pentru a o lua de la capăt şi a pune bazele unei civilizaţii înfloritoare și unitare.
Cu toate acestea, orgoliile oamenilor si ideologiile scindate i-au făcut pe cei trei căpitani să pornească în direcţii diferite, astfel luând naștere, mai întâi, Regatul Celest și Republica. Ulterior, precum coasta lui Adam, Cominternul s-a desprins din Republică, pentru a lua calea unei evoluţii diferite. Regatul Celest, voit izolat încă de la început, rămas profund religios, creează agenții Anh pentru a se apăra. Republica respinge ştiinţa genetică, considerând o abominaţie creaţiile rezultate în urma manipulării genetice, în timp ce pentru Comintern religia principală este ştiinţa însăşi. Conflictelor mai mult sau mai puțin făţişe dintre cele trei state li se adaugă şi tumultul intern din interiorul fiecăruia, în special Regatul Celest fiind afectat de jocuri politice de culise.
Nu știu alții cum sunt și cum au trăit pe pielea lor Festivalul de Știință și Science-Fiction (Sci+Fi Fest) organizat de revista Știință și Tehnică în zilele de 30 septembrie - 1 octombrie, dar nu cred că greșesc foarte mult dacă spun că cruxienii și tot ce înseamnă Crux Publishing s-au simțit grozav. Trebuie să încep această scurtă poveste mulțumindu-i echipei Știință și Tehnică pentru invitație și pentru ocazia oferită de a ne desfășura așa cum știm noi mai bine în cadrul festivalului. Și ca să fie lucrurile limpezi, le spunem că mai venim și anul viitor dacă mai organizează un astfel de eveniment.
Cu ce să încep? Au fost două zile lungi și pline, frumoase, agitate și foarte satisfăcătoare - dar nu am fi realizat nimic și nu am fi avut un stand atât de animat, căutat și apreciat de public dacă nu i-am fi avut alături pe doi dintre cei mai minunați colaboratori pe care îi poate avea cineva, doi prieteni care sunt cu trup și suflet alături de Crux Publishing și doi membri ai familiei cruxiene fără de care activitatea noastră ar fi mult mai puțin interesantă: Alex și Millie.
Așa că încep prin a le mulțumi lor că au fost alături de mine de la început până la sfârșit și că au contribuit nu numai la succesul de casă al editurii la acest târg, dar și la menținerea mea personală în formă maximă. Dragilor, voi sunteți definiția cruxianismului și al trăitului fantastic!
Știți voi ce face Crux Publishing cel mai bine la târguri, nu? Își mărește comunitatea de cruxieni, cititori fideli, participanți la evenimente și prieteni! Așa că fără prea multe introduceri, haideți să vedem și topul celor mai bine vândute titluri pe parcursul celor două zile de Sci+Fi Fest!
Millie a mai scris despre romanul Anotimpul pumnalelor de Șerban Andrei Mazilu, dar astăzi revine cu câteva elemente informative despre genul clockpunk și reprezentările lui în literatură, artă, filme sau jocuri video. Haideți să vedem ce ne spune Millie despre clockpunk!
Romanul oferit de scriitorul Şerban Andrei Mazilu, Anotimpul pumnalelor, aparţine genului dark fantasy, însă are şi multiple elemente de clockpunk. Curentele literare de nişă sunt dintre cele mai interesante, deoarece pun la încercare puterea de imaginaţie a scriitorului dar şi a cititorului. Fiecare deţine o sarcină grea, primul de a (de)scrie cât mai fidel ideile, încadrându-se în canoanele genului, iar cititorul de a cuprinde cadrul romanului, care cel mai adesea nu are o bază sau un corespondent în lumea reală. Am decis astfel sa explorăm puţin ce înseamnă literatura clockpunk.
Prin definiţie, curentul clockpunk este un derivat al cyberpunk-ului, având elementele sale specifice, deci haideţi mai întâi să vedem, pe scurt, ce reprezintă acest curent părinte, care a dat naştere unei subculturi extraordinare şi vaste.
Când spun cyberpunk, primele nume care îmi vin în minte sunt Bruce Sterling (“Schismatrix”) şi William Gibson (trilogia “Sprawl”), însă cel care a inventat conceptul este Bruce Bethke prin povestirea lui “Cyberpunk”. Conexiunea acestui gen cu punk-ul stă sub semnul întrebării, mişcarea culturală având elemente atât punk cât şi goth, aduse în mediul cibernetic, propulsat fiind în mainstream de pătrunderea tehnologiei în mai toate aspectele vieţii noastre. În literatura română, cei mai importanți reprezentanți ai literaturii cyberpunk sunt, fără îndoială, Florin Pîtea și Ana-Maria Negrilă.
Cea mai scurtă definiţie a cyberpunkului în literatură cuprinde două trăsături esenţiale: tehnologie cât mai avansată (implanturi în creier, membre bionice, robotizarea muncilor casnice etc) şi viaţa mizeră pentru majoritatea populaţiei, unde dependenţa de vreun smart drug este prevalentă, adică bine-cunoscuta antiteză “high tech - low life”. Asupra acestora din urmă domină corporaţiile ce aduc publicului respectivele tehnologii şi care dictează mişcările politice şi sociale la nivel global, în funcţie de necesităţile proprii, în vederea maximizării profitului.
Aceste componente se regăsesc şi în sub-genul clockpunk, însă adaptat la era renascentistă. Astfel, tehnologia “avansată” este cea de la nivelul secolului al XV-lea, luptele nu au loc folosind pistoale cu plasmă, ci în principal pumnale şi săbii. Praful de puşcă, de asemenea, este utilizat adesea. Aendo Assermore, binecunoscutul personaj principal al romanului Anotimpul pumnalelor, este un asasin plătit, chiar cel mai bun din arhipelagul Voss, iar tăişul lamei este cel mai bun companion al său. Cu toate acestea, Aendo împarte același univers cu animatronii – „păianjeni” mecanici de mari dimensiuni ce funcționează pe baza unei tehnologii a cristalelor și care sunt folosiți de autorități mai puțin pentru a apăra legea și mai mult ca instrument represiv (așa cum veți vedea, arme de distrugere în masă).
Millie ne scrie astăzi despre romanul Insula Diavolului de Ciprian Mitoceanu - al doilea volum din seria Predestinare genetică. Ne bucurăm că nu conține prea multe spoilere, dar destule cât să vă facă nerăbdători să citiți întreaga serie. I-a plăcut lui Millie Insula Diavolului? Hai să vedem...
Volumul intermediar dintr-o trilogie poate avea ghinionul de a fi mai puţin interesant, fiind cel care trebuie să facă trecerea între introducere şi deznodământ. Nu acesta este cazul și cu “Insula Diavolului”, volumul al doilea din seria “Predestinare genetică” de Ciprian Mitoceanu, pentru că romanul are foarte multe surprize plăcute pentru noi.
La sfârşitul primei cărţi din serie, “În sângele tatălui”, Leo este condamnat şi deportat pe Insula Diavolului în urma unui proces bazat pe amendamentul Dawson, în timp ce Robert, un psihopat veritabil cu o afinitate criminală pentru femeile brunete, intră în slujba congresmanului care a creat legea predestinării genetice.
În volumul “Insula Diavolului”, apariţiile lui Leo sunt mai mult fantomatice şi descrise doar prin prisma naratorului din penitenciar, colegul lui de celulă. Astfel, o parte a acţiunii se petrece pe această insulă, care este de fapt una dintre cele şapte ce alcătuiesc Arhipelagul Matt Gibson, unde sfârşesc, mai mult la propriu decât la figurat, cei consideraţi a fi “cazuri Dawson”. Fiecare insulă adăposteşte o anumită categorie de deţinuţi şi fiecare are propria poveste înfiorătoare, una dintre ele fiind chiar comparabilă cu un lagăr nazist.
